miercuri, 17 iulie 2013

Falimentul partenerului de afaceri străin, ce trebuie să ştim

În Uniunea Europeană afacerile depăşesc graniţele naţionale. Şi asta nu numai la nivelul simplelor relaţii contractuale, ci prin faptul că firmele deţin interese şi active substanţiale dincolo de graniţele ţării unde au sediul principal.

Pentru Reglementarea acestei situaţii există Regulamentul CE 1346/2000. Fiind vorba de un Regulament şi nu o Directivă, acesta este de imediată aplicare (nu este nevoie ca o lege naţională să-l pună în aplicare)

Principii

Principiul este cel al deschiderii procedurii în statul în care se află sediul principal al firmei, aplicându-se pentru toate actele legea acelui stat.
Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba  contrarie, locul unde se află sediul social.

Este posibilă deschiderea de proceduri secundare în statele unde există  sedii secundare ale debitorului intrat în insolvenţă.
Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru (de exemplu o sucursală sau reprezentanţă). Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

De regulă, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare „stat de deschidere”.

Excepţii de la aplicarea legii statului unde s-a deschis procedura insolvenţei (legea statului sediului principal)

Deschiderea procedurii de insolvență nu aduce atingere drepturilor reale al unui creditor sau terț asupra bunurilor corporale sau necorporale, mobile ori imobile – atât bunuri individual determinate, cât și constituite în universalități a căror alcătuire se poate modifica – aparținând debitorului și care se află pe teritoriul unui alt stat membru la data deschiderii procedurii.

Sunt vizate în special:
(a) dreptul de a executa sau de a solicita executarea bunurilor și de a obține câștiguri materiale dintr-o asemenea executare ori din fructele bunurilor respective, în special în temeiul unui gaj sau ipoteci;
(b) dreptul exclusiv de realizare a unei creanțe, în special ca urmare a gajării sau cesionării creanței cu titlu de garanție;
(c) dreptul de a revendica bunurile și/sau de a cere restituirea acestora din mâna oricui le-ar deține sau le-ar folosi împotriva voinței părții îndreptățite;
(d) dreptul real de a culege fructele unui bun.

Deschiderea procedurii de insolvență împotriva cumpărătorului unui bun nu aduce atingere drepturilor vânzătorului bunului respectiv întemeiate pe o rezervă a dreptului de proprietate, dacă la data deschiderii procedurii bunul se află pe teritoriul altui stat membru decât cel în care s-a deschis procedura. De exemplu, dacă există un drept de retenţie, vânzătorul poate reţine bunul dacă nu i s-a plătit preţul.

Efectele procedurii de insolvență asupra unui contract care conferă dreptul de a dobândi sau de a folosi un bun imobil sunt reglementate exclusiv de legea statului membru pe teritoriul căruia se află bunul imobil.

Efectele procedurii de insolvență asupra unui contract de muncă și asupra unui raport de muncă sunt reglementate exclusiv de legea statului membru aplicabilă contractului de muncă.

Efectele procedurii de insolvență asupra drepturilor debitorului cu privire la un bun imobil, o navă sau o aeronavă, supuse înscrierii într-un registru public, sunt reglementate de legea statului membru sub autoritatea căruia este ținut registrul.

Dacă, după deschiderea procedurii de insolvență, debitorul dispune cu titlu oneros:
— de un bun imobil sau
— de o navă sau o aeronavă supuse înscrierii într-un registru public sau
— de valori mobiliare a căror existență presupune înscrierea într-un
registru prevăzut de lege;
valabilitatea acestui act este reglementată de legea statului pe teritoriul căruia se află bunul imobil sau sub a cărui autoritate este ținut registrul.
Efectele procedurii de insolvență asupra unui proces în curs de soluționare al cărui obiect îl reprezintă un bun sau un drept de care debitorul este desistat sunt reglementate exclusiv de legea statului membru în care acel proces este în curs de soluționare.

Aspecte procedurale

Hotărârea de deschidere a procedurii produce, fără îndeplinirea vreunei formalități suplimentare, în orice alt stat membru efectele pe care i le atribuie legea statului de deschidere.

Lichidatorul desemnat de o instanță competentă poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuțiile conferite de legea statului de deschidere, atât timp cât nici o altă procedură de insolvență nu a fost deschisă ori nici o măsură de conservare contrară nu a fost adoptată, ca urmare a unei cereri de deschidere a unei proceduri de insolvență în statul respectiv. În special, acesta poate să deplaseze bunurile debitorului în afara teritoriului statului membru pe care acestea se află.

Desemnarea lichidatorului este dovedită printr-o copie certificată a originalului hotărârii de desemnare sau printr-un alt act doveditor eliberat de instanța competentă. Poate fi necesară traducerea în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului membru pe al cărui teritoriu lichidatorul inten­ționează să acționeze. Nu se impune nici o legalizare sau altă formalitate similară.

Un creditor care, după deschiderea procedurii, obține prin orice mijloace, în special pe cale executorie, satisfacerea totală sau parțială a creanței sale asupra bunurilor debitorului situate pe teritoriul unui alt stat membru trebuie să restituie lichidatorului ceea ce a obținut, mai puţin dacă este vorba de un bun dobândit în executare silită, este vorba de executarea unei garanţii reale, sau de un drept real recunoscut de legislaţia statului pe acre se află bunul.

Hotărârile cu privire la desfășurarea și închiderea unei proceduri  de insolvență pronunțate de o instanță a cărei hotărâre de deschidere este recunoscută, precum și un concordat aprobat de o atare instanță sunt, de asemenea, recunoscute fără înde­plinirea nici unei alte formalități.
Recunoaşterea se aplică și hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care au o strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunțate de o altă instanță.
Orice creditor poate să-și înregistreze cererea de admitere a creanței sale în cadrul procedurii principale și al oricărei proceduri secundare.
De îndată ce s-a deschis o procedură de insolvență într-un stat membru, instanța competentă din acel stat sau lichidatorul desemnat de aceasta îi va informa imediat pe creditorii cunoscuți care au reședința  obișnuită, domiciliul sau sediul social în celelalte state membre.
Orice creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într-un stat membru diferit de statul de deschidere își poate înregistra cererea de admitere a creanței în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului respectiv. În acest caz însă,cererea de admitere a creanței sale trebuie să poarte titlul „Cerere de admitere a creanței”, în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de deschidere. În plus, creditorului i se poate solicita să asigure traducerea în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de deschidere.

Procedurile secundare de insolvenţă

Legea aplicabilă procedurii secundare este cea a statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura secundară.
Deschiderea unei proceduri secundare poate fi solicitată de:
(a) lichidatorul desemnat în cadrul procedurii principale;
(b) orice altă persoană sau autoritate abilitată să solicite deschiderea

unei proceduri de insolvență în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată deschiderea procedurii secundare.

Niciun comentariu: